Cât face 42?

În liceu eram naiv și visător. Aveam în cap multe idei și nimic nu părea imposibil de realizat. Cel mai probabil nici nu era. Tot atunci îmi făceam drumurile și drumețiile cu câte-o carte în geantă, fie Bacovia, în acea perioadă specifică de clasa a 9-a spre-a 10-a, fie Stănescu, ulterior.

Citeam câte-o strofă, nici măcar o poezie, iar în ziua respectivă cu acea strofă-mi clăteam mintea. O-ntorceam pe toate părțile, o suceam, căutam conotații și implicații de parcă strofa aceea era nasul triunghiular al unui subiect dintr-un tablou de Picasso iar eu încercam să extrapolez întregul tablou.

În adolescență puteam sta cu orele pe o bancă să urmăresc trecătorii, să deduc tipare umane, trasee preferate de mulțimi sau pur și simplu ecourile unor fluxuri umane ce se întretăiau de zici că erau ecourile unor stringuri cosmice din te miri ce dimensiune. Puteam citi universul în pașii unui trecător.

Acum înțeleg într-un minut ce înțelegeam atunci într-o oră, iar nedumeririle de zi cu zi mi-s de mult răspunse. Cinci minute pe o bancă e suficient pentru a citi universul, iar strofele par să le fi epuizat de mult.

Am înțeles totul până la vârsta asta, iar acum nu fac altceva decât să mă întreb. Dacă citesc o strofă nu o mai picălesc, o las să lâncezească până dospește și face pui. Dacă stau mai mult de cinci minute într-un loc îmi pun ochelarii de cal, refuz universul ce se deschide și urmăresc doar întrebările din pașii trecătorilor.

Avem cu toții o vârstă a certitudinilor, trăind într-un univers fără nici o certitudine plin însă de posibilități. Vine apoi vârsta întrebărilor, într-un univers plin de certitudini pe care noi înșine le-am materializat în jur. Totul însă rămâne cert până găsești întrebarea potrivită, iar apoi o iei de la capăt.

Leave a Reply